George Stephănescu (13 decembrie 1843 - 25 aprilie 1925) și-a început studiile muzicale la Bucureşti, în particular, cu profesorii Fr. Lorenz (pian) şi Eduard Wachmann (teorie, solfegiu, armonie) cu care a continuat să studieze şi în cadrul Conservatorului (1864 - 1867). S-a perfecţionat la Conservatorul din Paris (1867-1871), cu Henri Reber (armonie, contrapunct), François Daniel Auber şi Ambroise Thomas (compoziţe), Enrico Delle Sedie (canto), A.F.Marmontel (pian). Tot la Paris şi-a făcut debutul de dirijor, într-o lucrare proprie: cantata Dalila (1868). În 1870 a luat parte la evenimentele legate de Comuna din Paris, alături de unul dintre profesori. Întors acasă, la terminarea studiilor şi, mai ales, după decesul tatălui său (negustor de vază), a donat o parte din averea familiei, utilizând partea rămasă pentru a finanța trupelor personale de operă şi pentru a-și înfăptui visul cel mai de seamă: înfiinţarea Operei Naţionale Române.

În 1872 a obţinut prin concurs postul de profesor de canto la Conservatorul bucureştean, rămânând în această funcţie timp de aproape patru decenii, până în 1911, printre elevii săi numărându-se solişti de renume mondial precum Elena Teodorini, Hariclea Darclée, Dumitru Popovici-Bayreuth şi alţii. George Ştephănescu s-a afirmat ca întemeietor al şcolii româneşti de canto.

De numele său se leagă, de asemenea, primele spectacole lirice în limba română, cu artişti autohtoni, acestea reflectând preocuparea sa pentru traducerea repertoriului universal (opere, operete, oratorii, texte de arii şi lieduri).

Din creaţia vastă dedicată scenei, se profilează câteva titluri precum feeria muzicală Sânziana şi Pepelea (1880), pe un libret de Vasile Alecsandri (spectacol care rămâne realizarea cea mai importantă a compozitorului), opereta Cometa (1900) pe un libret de Theodor Speranţia, sau drama lirică într-un act Petra (1902) pe un libret de Edgar Aslan.

Consacrat ca autor al primei simfonii româneşti - Simfonia în La major (1869) - o  lucrare de şcoală, scrisă în spiritul lui Haydn și Mendelssohn, George Stephănescu şi-a constituit, treptat, un stil propriu, în care şi-au găsit locul înclinaţia sa pentru muzica programatică, dar şi preocuparea pentru valorificarea elementului naţional, așa cum sunt Uvertura naţională (1876), cele Şase hore pentru orchestră (poeme simfonice în miniatură apărute în perioada 1888-1902, inspirate din peisajele satului Căpăţâneni, unde compozitorul deţinea o casă de vacanţă).

George Ștephănescu a abordat şi genul muzicii de cameră, lăsând, alături de câteva sonate pentru pian sau pentru violoncel şi pian, un septet şi două octete pentru coarde, suflători şi pian.